Faptul că dintre marile personalități ale Vechiului Testament numai Sfântul Proroc Ilie Tesviteanul a fost anume ales spre a fi prăznuit de Biserică, cu o cinste anume, ar putea frapa la o primă vedere pe mulți, deopotrivă fideli credincioși ai Bisericii sau numai novici între ale Scripturii.

 

Să-l omiți din rândul sfinților prăznuiți pe Avraam, simbolul celei mai curate și mai sincere credințe în Dumnezeu, pe Iosif, considerat a fi un prototip vechi-testamentar al Mântuitorului Iisus Hristos, sau pe Moise, părintele poporului, prin care Dumnezeu a dăruit omenirii „Legea”, sau, să omiți mulțimea fără de număr a străluciților vizionari (vezi Isaia, Ieremia, Iezechiel, Daniel etc.), care plini de Duh Sfânt au vestit taina Întrupării Fiului lui Dumnezeu, pregătind lumea pentru Cel ce avea să vină, ar părea pentru mulți dintre noi un act de impietate, săvârșit în mod conștient de către Biserică față de sfinții săi! Și, totuși, Biserica, Sfinții Părinți ai Bisericii au găsit cu cale să-l prăznuiască în mod deosebit pe Sfântul Ilie Tesviteanul, ca pe un adevărat apostol mărturisitor al adevărului, ca pe unul ce s-a dovedit a fi: „înger în trup, temei al prorocilor și al doilea Înaintemergător al Mântuitorului nostru Iisus Hristos” (troparul sfântului).

 

Din Sfânta Scriptură (III Regi, cap. 17-19; IV Regi, cap. 1-2) aflăm că Sfântul Ilie era din ținutul Galaad, ținut situat în partea sudică a actualului Israel, aproape de Peninsula Arabică, coborâtor din seminția arhiereului Aaron. A trăit în cetatea Tesba, sau Tesva (de unde Tesviteanul), pe timpul regelui Ahab (circa 900 î.Hr.), datorită căruia a avut multe de înfruntat. O tradiție pioasă consemnează faptul că, la nașterea pruncului, i s-ar fi arătat tatălui doi bărbați învășmântați în alb, care au înfășurat pruncul în vâlvătaie de foc, fapt ce prevestea că era rânduit anume să devină locașul al luminii darului lui Dumnezeu. Îmbrăcat în haină aspră, din păr de cămilă, încins peste mijloc cu o curea și viețuind în post și rugăciune adâncă, Sfântul Proroc Ilie a avut de înfruntat deopotrivă lipsurile și greutățile vieții ascetice, pline de vicisitudine, dar și împotrivirile celor pe care-i mustra neîncetat pentru nelegiuirile lor, devenind prin viața sa aleasă izvor de har și de sfințenie, vas ales al lui Dumnezeu înaintea oamenilor.

Credincios fidel al Dumnezeului „Celui viu”, Care a dăruit poporului însetat ploaia pe Muntele Carmelului (III Regi 18, 1-46), spre cunoștința adevărului, și a înviat pe fiul văduvei din Sarepta Sidonului (III Regi 17, 10-21), Sfântul Ilie și-a petrecut mare parte din viață în singurătățile văii Chedronului, hrănit de păsările cerului, mângâindu-se cu postul aspru și cu rugăciunea, devenind părtaș durerilor celor năpăstuiți și împlinind astfel, prin viața sa curată și jertfitoare, sfatul Învățătorului Care spune că: a iubi pe aproapele tău este mai multe decât toate jertfele! De fapt, prin aceasta Sfântul Proroc Ilie a arătat tuturor semenilor săi că: cinstirea firii raționale este discernământul care deosebește binele de rău și slujește adevărului, așa după cum va sublinia la rândul său și Sfântul Isaac Sirul (Filocalia, vol. 10, p. 92).

 

Neîndoielnic, răsfoind Viețile sfinților, vei fi izbit poate de „asemănările” referitoare la faptele minunate săvârșite în viața sau după viața lor pământească de Sfinții Părinți. Din viața Sfântului Ilie prăznuit astăzi de către Biserică, frapează modul în care autorul, sau autorii, accentuează două lucruri: pe de o parte, faptul că permanent mâna Domnului a fost peste Ilie (III Regi 18, 46) și că Sfântul Ilie era un om deosebit, iar cuvântul lui Dumnezeu era în gura lui; iar pe de altă parte, râvna pentru mărturisirea adevăratei credințe, a adevăratului Dumnezeu, lucru pe care însuși Sfântul Proroc Ilie i-l va mărturisi ucenicului său Elisei într-un moment de sinceră confesiune: cu râvnă am râvnit pentru Domnul Dumnezeu… ca să cunoască poporul acesta că este Dumnezeu adevărat (III Regi 18, 36-37).

 

Râvna sa necontenită pentru Acest adevăr a făcut din Sfântul Proroc Ilie al doilea mergător înainte al Mântuitorului Iisus Hristos, iar viața sa deosebită, trăirea sa curată au determinat pe Sfinții Părinți ai Bisericii să-i numească și să-l cinstească ca pe un înger „în trup”, ca unul ce n-a cunoscut moartea, rânduindu-i zi de aleasă prăznuire în calendarul creștin ortodox, la 20 iulie.

O zi ca toate celelalte, o zi în care înaintea Sfântului Altar se aude amplificat astăzi îndemnul pe care Sfântul Ilie l-a adresat ucenicului său Elisei, zicându-i: Pune-ți(-vă) nădejdea în Domnul, pentru că Dumnezeu este iubirea și cel ce rămâne în iubire rămâne în Dumnezeu și
Dumnezeu rămâne întru el (I Ioan IV, 16), căci altfel, am adăuga noi, „dacă dragoste nu e, nimic nu e”!

 

 

Preot Mihai Hau

 

 

 

 

Monument istoric şi de artă de referinţă al urbei noastre, biserica Sfântul Mare Prooroc Ilie Tesviteanul, de lângă Sfânta Patriarhie, îşi are începuturile către finele secolului al XVII-lea şi începuturile celui de-al XVIII-lea secol. După puţinele date pe care le avem la îndemână, anul 1706 (Arh. Dan Ionescu, Capitala Bucureşti 1847-1854. Ghid explicativ al caselor, hanurilor şi bisericilor din Bucureştii anilor 1847-1854, Editura Arthistoria, Bucureşti, 2007, p. 4.) poate fi considerat „începutul existenţei” acestui lăcaş de cult.

 

La anul 1724 (20 iulie) o însemnare în Anatefterul (sau Condica de rânduieli a visteriei domneşti) consemna o donaţie de ceară şi bani a domnitorului Nicolae Alexandru Mavrocordat (1719-1730), făcută către biserica Sfântul Ilie Proorocul din mahalaua Mitropoliei. La jumătatea secolului al XVIII-lea, biserica de lemn de pe malul Dâmboviţei a fost restaurată de către monahul Isaia Novăceanul, dimpreună cu sora sa, Alexandra şi soţul ei, Tănase (Athanasie); iar în prima jumătate a secolului al XIX-lea, după cutremurul din 14 octombrie 1802, care a zdruncinat-o din temelii, încât „cu mare frică se adunau creştinii aici pentru rugăciune”; s-a clădit cel de-al treilea lăcaş de cult (şi ultimul).

 

Ctitorul actualei biserici (a treia) este vornicul Fotache Ştirbei, care, ajuns la bătrâneţe văduv şi fără urmaşi, a hotărât să zidească o biserică, cu hramul Sfânta Treime chiar în curtea caselor sale: „pe Podul Haidâm, de aici din Bucureşti, ce se zice Podul Calicilor”. Construcţia noii biserici s-a derulat în perioada anilor 1837-1838, dar, după moartea lui Fotache Ştirbei lucrările de construcție au fost coordonate de o „Diată” condusă de Episcopul Neofit al Râmnicului şi s-au finalizat prin sfinţirea noii biserici, la 15 august 1838. Cu toate că acum biserica a primit şi un al doilea hram (Sfânta Treime), ea a continuat să fie cunoscută sub vechea denumire: Biserica Sfântul Ilie de pe Podul Caliţii; sau, (după 1860): biserica Sfântul Ilie – Calea Caliţii; iar după 1878, după Războiul de Independenţă: Biserica Sfântul Ilie - Rahova. Spre deosebire de bisericile care au precedat-o, actuala biserică (construită din cărămidă) dăinuie de peste 175 de ani, în ciuda tuturor greutăţilor ce s-au abătut în timp peste ea (vezi: cutremurele din 1838, 1844, 1940, 1977, 1986, 1990 dar şi momentul strămutării sale din vara anului 1984).

 

Închisă în timpul ultimilor ani de comunism în vederea demolării (1979-1990) biserica a fost salvată și prin eforturile părintelui paroh Mircea Goreţki. A fost redeschisă cultului în decembrie 1990 de către Părintele Mihai Hau.

 

Fără a impresiona cu ceva anume, biserica combină elemente de stil bizantin (la cupolă) şi gotic (la ferestre), fapt ce-i conferă o siluetă aparte. Nu se cunoaşte numele arhitectului, al constructorului, sau al pictorului din anul sfințirii sale – 1838.

 

Cunoaştem însă numele celui care a repictat-o în întregime, în 1874: Ghe. M. Tattarescu şi anii perioadelor de restaurare: 1927, 1954, 1992-1993, 2005-2006, 2007-2008, 2012-2013.

 

Cunoaștem deasemenea numele tuturor slujitorilor bisericii din 1838 până în prezent, al consilierilor, al epitropilor și al cântăreților acesteia.

 

După decembrie 1990, biserica a fost restaurată integral (interior și exterior), s-au recuperat mare parte din proprietățile imobile pierdute în anii comunismului, a fost construită alături o clădire impunătoare ce adăpostește o grădiniță, un muzeu, o bibliotecă și cancelaria parohială.

 

În prezent Biserica Sfântul Ilie - Rahova este o prezență vie, un loc ales în care te poți ruga în tihnă.

Prin dăruire și susținută activitate misionar-pastorală, testamentul ctitorului celei de-a treia biserici: vornicul Fotache Știrbei, a fost împlinit:

Biserica este înfrumusețată ca în ziua sfințirii ei (15 august 1838), are doi preoți slujitori (Mihai Hau și Ionuț - Adrian Codreanu), un cor bărbătesc permanent, muzeu și grădiniță pentru copii.

ISTORIC

Biserica figurează in REGISTRUL ENTITĂȚILOR/ UNITĂȚILOR DE CULT